Imprentas 146 di Ivan Marongiu

S’avule de sos sardos e Riu Mannu, sos duos romazos de Micheli Ladu

Micheli Ladu est un’iscritore giòvanu chi iscriet in sardu. Est onnòschidu pro s’impinnu suo pro sa limba sarda e s’imparu suo. Est istadu intervistadu dae sa rivista limba sarda 2.0 subra sa literadura sarda e s’importu suo comente istrumentu pro abaidare su presente e su benidore de s’ìsula. Su primu romanzu suo s’intitulat  S’arvule de sos sardos, chi ammentat su romanzu de Larentu Pusceddu, S’arvore de sos tzinesos, ma b’at carchi diferentzia.

Su romanzu de Larentu Pusceddu est unu de cussos chi sighint finas un’àndala de literadura de protesta, e in sa literadura sarda, dae sa prosa a sa poesia, b’at unu muntone de riferimentos e mentovos a rebellias e avolotos, dae su maleistare de sa gente e de sa populatzione de s’ìsula, finas a sa gana de cambiare calicuna cosa. Su titulu de Pusceddu ammentat a beru su tìtulu de su libru de Ladu, e in cussu libru puru b’at una chistone de sa rebellia, ma s’àrvule de sos Sardos mentovat imbetzes s’àrvule irraighinadu de sos tempos de su Giuigadu de Arborea.

In custa òpera b’at unu pagu de sudamericanu, tra su brulleri e su paradossale, comente in su libru de s’iscritore peruvianu Manuel Scorza, unu de sa trilogia sua, chi est tituladu Storia di Garabombo l’Invisibile, acanta su protagonista at una genia de maladia chi lu faghet torrare invisìbile a sos ogros de s’Autoridade cada borta chi depet presentare sas chèscias de su pòpulu suo. Gràtzias a custa invisibilidade issu si podet acurtziare a sos palatzos de su podere sena chi guàrdias o àtere lu potzant firmare e si nde faghet befe de chie defensat custu podere. Ma b’at finas sa parte mala de custa maladia: cada borta chi arribat a su logu de su poderiu, nemos lu podet bìere e intèndere e duncas sas chèscias chi giughet in fatu abarrant intro de isse. A pustis ebbia s’abbìgiat chi est mègius a isparghinare sa luta contra  su latifondismu cumbinchende sa gente chi si non s’esseret rebellada si fiat mudada a invisìbile che a isse etotu. Cussu de Garambombo est duncas unu contu chi faghet comprendere s’importu de èssere cuscientes de unu pòpulu, e chi in custu modu ebbia si podet bìnchere su podere. Sa literadura etotu est una manera de ischidare sas cussèntzias, gasi comente aiat fatu s’iscritore Multatuli, pseudònimu de Eduard Douwes Dekker, chi cun su romanzu suo Max Havelaar de su 1860 aiat denuntziadu in forma de contu s’isfrutamentu de sas persones de s’ìsula de Giava pro manu de funtzionàrios corrotos. Unu romanzu chi aiat abertu sos ogros a sa sotziedade e sa polìtica olandesa, a su puntu chi in medas lu cunsidetant su romanzu chi at fatu rùere su colonialismu, non solu olandesu, in su mundu.

Fata custa premissa allegamus immoe de sa trama de S’arvule de sos sardos, chi comente amus naradu est  unu romanzu istòricu chi contat un’aventura in sos tempos de sos giùighes. Su contu movet dae una morte acuntèssida in Ollollai, sa bidda de s’autore de su libru. In Ollolai si contat chi a unu pitzocheddu de una famìlia nòbile, sos Lados, l’aiant mortu. In su contu b’at sa disamistade de custa famìlia cun un’àtera de sa bidda chi est sa de sos Erbau. Sas vitzendas de custas duas famìlias s’acapiant cun cussas de s’istòria manna de sa Sardigna e de su Mediterràneu a sos tempos de sos Giuigados. Una briga tra duos partidos chi faghiant sa parte o a sos Alagon (sardos) o a sos Carroz (aragonesos). Unu iscòrriu tra duas bisiones diferentes, sa libertade de s’àrvule de sos Sardos o sa tzerachia còmoda de su podere nou. Un’iscòrriu chi est semper duradu in s’ìsula nostra, chi dae cando est agabbadu su mundu giuigale est intrada in unu mamentu anacronìsticu, foras de su tempus. Difatis in Sardigna, cun sa conchista Aragonesa, cumentzat su feudalèsimu, mancari si esseret isparende in totu su mundu opuru cumentzende a divènnere calicuna cosa de diversu gràtzias a sa suprematzia de sos comunos. Sa Sardigna, a pustis de 400 annos de feudalèsimu, cun sa lòmpida de sos Savojas, s’agatat torra in s’iscòrriu tra soberania e tzerachia. Inoghe puru cun alas chi tiraiant a una rebellia de su pòpulu e a s’àtera unu podere chi teniat galu una bisione feudale e chi aiat ameddadu cun sos piemontesos. Custa lota tra asservimentu e ribellia andat a dae in antis finas  a s’edade cuntemporànea, acanta s’ìsula sighit a mandigare sas pimpirinas chi ruent dae sa mesa manna de sos chi la cumandant,  ingurtende su bucone marigosu de àteras befes chi benint contadas in s’àteru romanzu de Micheli Ladu, est a narrere Riu Mannu.

Custu romanzu, su segundu de Ladu, comente  protagonista at a Badore. Badore chi diat èssere Sarbadore, comente cussu de su primu romanzu.  Riu Mannu però est ambientadu in unu tempus prus reghente e allegat de isfrutamentu militare de sa Sardigna e de  sa discumpàrrida de su sardu. Su libru at a sutatìtulu The lan(d)guage grabbing. Unu giogu de faeddos pro pònnere a pare sa fura de sa limba e cussa de sa terra. Comente a unu cane chi si mòssigat sa coa, non s’agatat perunu cabu de comintzu o de acabu, sa limba morit  paris cun sa terra chi nos sunt leende e sa terra isparesset ca  est iscumparende sa limba chi est su sentidu prus mannu chi espressat sas raighinas de sas persones chi istant in cussa terra.  Sa limba est su fundamentu de ogna cultura, sa manera de unu populu de comunicare e de bìdere su chi l’inghìriat. Sa limba est importante pro ite at sa fortza de unire su populu chi l’allegat, e in su propiu momentu servit a diferentziare unu populu dae sos ateros. Sena su sardu, difatis diamus a essere totu a un’abba, una massa de persones anonimas chi istant in unu territoriu. Totu custos elementos, leghende su libru, essint a campu e faghent pensare e riflètere meda su letore.

Ma allegamus de sa trama. Su libru sighit sa chistione de su primu romanzu de su raportu tra su populu sardu cun su podere nou chi cumandat s’isula e chi imponet esercitatziones militares, indùstrias tosconosas, produtzione de energias chi no abarrant a nois ma chi andat a àtere, sena lassare richesa in custa terra, si non luadura e malistare.

Un’istòria connota duncas, chi però, diversamente dae sos tempos de sos giuigados, cando sos sardos si fiant rebellados a sos catalanos-aragonesos, oe biet belle un’ategiamentu de timoria e de rassignatzione. Ca in custa terra semus bravos a nos indinnare, ma fintzas a nos acuntentare de su pagu, cumbintos chi siat meda, ismentighende però chie est mere e chie est tzeracu. Sos sardos si sunt  cumbintos chi a solos non bi resessimus. Limusinamus  diritos cun una fortza semper prus dèbile, nos semus rassignados a ingurtire ogna cosa chi nos proponent. Sos sussìdios e s’assistentzialismu pro medas sunt una manta caente e còmoda chi tocat a si poderare istrinta. Un’abratzu mortale chi indrommiscat sa mente e sas cussèntzias, acuntentende-si de unu campionadu bintu o de tènnere unu rapresentante de s’ìsula chi dat onore a totu sa Sardigna. Unu chircare de èssere atzetados, de nàrrere nois bi semus, a nos cherides? E in su romanzu si cumprendet chi sa limba, s’istòria, sa terra chi semus perdende fortzis no est petzi sa neghe de unu Cumplotu polìticu-militare cuadu, ma chi siat curpa de sos sardos. Ca finas a pensare a unu Cumplotu est a iscarrigare su pesu mannu de sa derruta in palas a calicun’àteru.

Duncas in custos romanzos de Ladu si bidet una Sardigna diversa, non solu un’Eden o un’ìsula prenda de su Mediterràneu. A sas  generatzione noas custu contu farsu praghet. Sa televisione e fintzas s’iscola at cumbintu sos giòvanos chi  sa sardidade siat solu unu elementu flkloristicu, una balentia de mustrare cando nos ofendent cun frases ratzistas. Sos giòvanos pensant chi su modellu italianu siat su mègius, cussu prus modernu e binchidore, e chi sa Sardigna depat copiare dae s’Itàlia si cheret bìvere.

Pro fortuna medas giovanos sunt viagende e essende foras de s’isula e de Italia e sunt bidende chi in foras b’at modellos mègius, modellos comente cussos catalanu e bascu, chi ant fatu de s’identidade issoro sa ghia pro s’isvilupu. Difatis Paisos Bascos e Catalugna sunt sas regiones prus ricas de s’Ispagna. Immoe sos giovanos disterrados sunt mannos e medas sunt torrende a Sardigna. Sunt pesende fìgios prus cuscientes de s’identidade issoro. Aimus duncas unu pagu de isperu. Pro ite sa vida est comente unu riu, unu Riu Mannu, a bortas mudu e trazadore, a bortas geniosu e imbenteri pro unu fràigu nou de una identidade bera.